marți, 7 aprilie 2015

Iarna demonilor mei

Zilele acestea toată lumea în jurul meu s-a plâns că "ce vreme!", "vine Crăciunul", "m-am săturat", "nu mai vrem iarnă", etc. Şi eu m-am plâns, deşi ştiam că nu am ce face, dar eu fără soare mă sting încet. 
Chiar şi aşa, n-am putut să nu mă minunez de manifestările capricioase ale vremii - priveam pe fereastră, era soare, întorceam privirea preţ de 2-3 minute, când priveam iar, ningea cu înverşunare. Fascinant! Şi, apoi, într-una din zile, iar mi-a sunat clopoţelul (cum îmi sună mie de obicei) şi am rămas de-a dreptul extaziată în mijlocul acestui spectacol minunat al naturii. Am conştientizat că ceea ce e afară este şi-n interior şi ce e înăuntru este şi-n exterior, iar tabloul care se desfăşura cu atâta culoare, emoţie şi forţă în faţa ochilor mei era de fapt imaginea a ceea ce se întâmpla în mine şi poate că în atâtea alte suflete.
Şi eu, asemenea naturii, luptam în interior cu demoni şi balauri gri, furtunoşi, turbaţi care mă munceau şi mă ţineau din a mă bucura plenar de trăit. Ce demoni? Ohooo, cei cu care ne luptăm toţi, zi de zi. Demonul mândriei, al orgoliului - cel ce mă face să-mi zic în sinea mea: "eu sunt mai bună decât ăsta sau celălalt; sunt mai deşteaptă, mai frumoasă, mai, mai...eu sunt cea mai tare", slăbind în mine compasiunea şi sporind nepăsarea. Mai este demonul invidiei, cel care mă împunge şi mă face să văd adesea doar ceea ce ceilalţi au şi eu nu am, uitând că fiecare are calea lui şi că la un anumit nivel fiecare primeşte fix ceea ce merită sau are nevoie. 

Lenea, offf, lenea e un mare balaur, cu multe capete care se încolăcesc în jurul meu şi-mi suflă un abur ispititor ce mă îndeamnă să renunţ şi azi la practica de yoga sau la plimbarea în natură sau la scrisul pe blog. Da, lenea e vicleană, se strecoară uşor pe lângă mine şi-mi şopteşte să-mi pierd zilele, orele, minutele într-o dulce uitare de sine, pentru ca apoi sufletul să mi se umple de ruşine şi regrete care-mi ciunţesc respectul de sine şi mă transformă într-o şi mai mare leneşă. 

Apoi mai sunt nenumărate ispite, demoni mititei care împreună prind putere - poftele de toate felurile - de mâncare, de dulce, de vicii, care mă invită să le dau curs, asemeni norilor care lasă câteva raze de soare să se întrevadă, pentru ca mai apoi să se adune într-un noian întunecat, gri, apăsător care mă copleşeşte şi mă înghite pe de-a-ntregul.


Asemeni soarelui care reuşea în răstimpuri să-şi arate chipul şi să-mi umple sufletul de lumină, reuşesc şi eu, tot uneori, să-mi astâmpăr demonii, să-i disciplinez, să-i ţin în lesă, să-i fac să lucreze cu mine, pentru mine. Însă lupta e grea şi adesea, când soarele străluceşte mai tare, mă trezesc cu ei năpădindu-mă ca o zăpadă de aprilie rece, nedorită, dar înverşunată, nevrând să renunţe, ţinând cu dinţii şi zvâcnind pentru o ultimă dată, în speranţa unei victorii.

Însă, în basme, binele învinge întotdeauna! Lumina şi iubirea înving întotdeauna! Aşa şi primăvara! În toată această luptă, primăvara îşi vede de înverzitul ei. Nu renunţă, nu se lasă doborâtă, ci colorează din ce în ce mai bogat tabloul naturii reînviate.
Aşa îmi doresc şi eu şi sper ca partea aceea luminoasă din mine să izbutească. 
Mulţumesc naturii pentru aşa lecţie minunată, pentru că m-a lăsat să mă oglindesc în ea şi mi-a fost aşa maestru înţelept. 
Mă înclin.



Până la urmă, e frumos, ca într-o poveste, să te lupţi ca o Primăvară să domini Iarna rece, să vrei să învii, să te ridici în lumină, să laşi să izbucnească din tine izvorul vieţii, căldura, soarele, verdele. 
E şi mai plin de satisfacţie să reuşeşti să faci asta din cea mai rece, umedă şi întunecată iarnă - Iarna demonilor tăi!

Fie ca lumina şi iubirea să ne transforme asemeni primăverii!