marți, 10 februarie 2015

Eu când vreau să plâng, plâng!

Zilele acestea mi-s introspectivă. Mă gândesc mult la tot felul de întâmplări, oameni, lucuri, situaţii (cred că am mai scris asta odată, am un deja vu). Mă rog, mi-s introspectivă, cum spuneam. Şi am ajuns cumva să-mi amintesc de un moment în care, din cauza unei emoţii oarecare, în ochii mei au răsărit câteva lăcrămioare sclipitoare şi persoana faţă de care mă exteriorizam, fosta mea şefă, mi-a trântit ferm un: "Nu plânge! Noi, femeile puternice nu plângem!" Mi-am înghiţit plânsul, de mi-a stat în gât!
Dar, na! Ce fel de femeie puternică, pe care corporaţia pune bază, eram eu dacă mă apuca plânsul aşa, la cele mai mici şi neînsemnate emoţii?

Instabilitate emoţională îi zice şi nimănui nu-i place.

Nu era prima dată când primeam mesajul acesta. Celălalt şef la fel nu putea înţelege asfel de manifestări infantile şi fie le evita, fie se isteriza şi făcea şi mai mult rău. 

Mai erau şi prin familie bunici, mătuşi şi alte neamuri care îşi dădeau cu părerea că nevasta nu trebuie să plângă de faţă cu soţul dacă are vreo suferinţă, că soţului n-o să-i mai placă de ea şi o să-şi caute bucuria prin altă parte. Ceea ce nu neg, dar nici nu pot fi de acord pentru că promisiunea era "la bine şi la rău".
Aşa că, ani de-a rândul mi-am înghiţit lacrimile şi după ce adunam atâta cât nu mai încăpea, îmi găseam vreun loc ascuns să-mi plâng plânsul şi să scap de el ca să pot fi apoi iar femeia puternică şi pe poziţie. Asta pentru că peste tot era împământenită această lege că plânsul e semn de slăbiciune şi nu prea aveam pe ce umăr să plâng fără să primesc eticheta de "plângăcioasă".

Numai că, din fericire, a venit o zi când am făcut POC! şi mi-am dat seama că nu e nici o putere în asta, ba că mai degrabă e de toată jena să mă căznesc în halul ăsta şi niciodată n-o să mă pot bucura de autenticitate, ascunzând ceea ce face parte din mine.



Pentru că da, plânsul meu face parte din mine. Sunt un Râu, un Fluviu chiar!

Eu plâng. Când aud un cântec frumos, când iese soarele după multe zile înnorate, când copiii mei se joacă fericiţi într-o după-amiază liniştită de sfârşit de săptămână, când îmi amintesc chestii emoţionante, când văd doi bătrânei ţinându-se de mână, când sunt tristă şi când trăiesc aşa bucurii că nu-mi ajunge trupul să le simt, când iubesc şi mă simt iubită, când sunt fericită şi când sunt deprimată, când mi-e dor de-ai mei sau când îmbrăţişez copaci. Şi de multe ori plâng degeaba. Plâng! Sunt o plângăcioasă! Dar asta este calea pe care o aleg uneori pentru a-mi trăi emoţiile. Şi la fel de mult ca plânsul îmi place şi râsul. Ştiu să şi râd, cu poftă şi cu toată inima. Din fericire, râsul nu mi-a fost încă interzis de nimeni.

Şi dacă plâng, ce? Am luptat o vreme cu mine să mă conving că, totuşi, nu e aşa rău şi că plânsul nu-mi ştirbeşte din autoritate, şi până la urmă am reuşit. 
Şefa şi şeful au rămas în urmă, eu am ales altă cale. Una în care să mă pot bucura cu toată fiinţa de emoţiile şi trăirile mele, oricare ar fi acestea, cu râs sau cu plâns.

Acum îi compătimesc pe cei care nu-şi dau voie să plângă, pentru că am descoperit câtă libertate îţi oferă nu doar plânsul, când îţi vine, dar şi această alegere de a-ţi asuma ceva ce face parte din tine. Acum nu mai întâlnesc oameni care mă judecă sau îmi pun etichete, ci oameni care îmi spun că plânsul e semn de putere. Na, poftim! Că există şi un alt punct de vedere. De fapt, există nenumărate puncte de vedere pentru că fiecare iese în lume cu credinţele lui, moştenite sau dobândite, şi le afirmă de câte ori are ocazia pentru a-şi motiva de fapt sieşi că felul său de-a trăi şi gândi este cel corect. Astfel, credinţa personală devine reperul cel mai important. Credinţa fostei mele şefe era că dacă plângi, nu mai eşti puternic. Când eu am subscris credinţei ei, am avut parte doar de frustrări şi lacrimi înghiţite. Când am înţeles şi ales că eu sunt altcineva şi cred altceva, viaţa mea a căpătat o altă culoare. A devenit un curcubeu, pentru că lacrimile pot oglindi în chip minunat lumina şi pot deveni un fir de culori nemaipomenit de bogat şi frumos.

Mi-am dat voie să fiu cine sunt, să plâng şi să râd când simt, când îmi vine. Şi, Doamne, ce eliberare! 
Şi pe copii i-am încurajat mereu să-şi trăiască emoţiile, să le scoată la lumină. Am ajuns acum să identificăm rapid starea şi fetiţa mea să-mi spună singură: " Mami, am un plâns". Atunci ne căutăm un loc în colţul canapelei şi stăm îmbrăţişate să-şi plângă plânsul. Iar la sfârşit se ridică zâmbind şi declară: "gata, m-am liniştit". Astfel stările de nervozitate (pe care ei cu greu le pot înţelege sau numi) se consumă mai repede şi într-un mod mai temperat.

Am descoperit apoi că există terapii prin plâns, la fel cum există şi terapii prin râs. Există un echilibru în toate şi acest echilibru presupune două capete ale balansoarului. Nu poţi experimenta pe deplin bucuria râsului, fără să trăieşti vreodată un plâns adevărat cu sughiţuri.

Aşa că vă invit să plângeţi, pentru că eu când vreau să plâng, plâng!


photo credit: Teardrop via photopin (license)