joi, 26 februarie 2015

Aş trăi o mie de ani!

Cine mai simte la fel? Fac un club?
Atât de mult îmi place să trăiesc, că aş trăi o mie de ani! Mă trezesc adesea spunându-mi asta în gând. 
Viaţa este fascinantă într-un milion de moduri. De la primul scâncet din momentul naşterii, ba chiar de mai devreme, din actul creaţiei, şi până la momentul final când, după minunata aventură, închidem ochii şi ne lăsăm spiritul să se întoarcă acasă.
M-am tot gândit. Oricât de urâtă şi de grea ar fi viaţa, aşa cum poate părea uneori, există un sens şi o lecţie în toate. Când reuşim să le vedem, atunci totul capătă altă faţă, în altă lumină. 
Şi eu am învăţat o "şmecherie" - de câte ori mă întâlnesc cu o situaţie dificilă, o întreb ce vrea să mă înveţe, în ce fel vrea să mă ajute să devin mai bună? Bine, asta după ce plâng bine şi mă simt fără speranţă şi complet deznădăjduită.
Dar în acest mod, am ajuns să mă bucur chiar şi de momentele mele de deznădejde, pentru că am învăţat că, uneori, ca să ajungi sus, trebuie mai întâi să vezi cum e jos, în întuneric.
Astfel soarele care iese mereu după fiecare ploaie a căpătat un nou înţeles pentru mine şi o valoare infinit mai mare.

marți, 10 februarie 2015

Eu când vreau să plâng, plâng!

Zilele acestea mi-s introspectivă. Mă gândesc mult la tot felul de întâmplări, oameni, lucuri, situaţii (cred că am mai scris asta odată, am un deja vu). Mă rog, mi-s introspectivă, cum spuneam. Şi am ajuns cumva să-mi amintesc de un moment în care, din cauza unei emoţii oarecare, în ochii mei au răsărit câteva lăcrămioare sclipitoare şi persoana faţă de care mă exteriorizam, fosta mea şefă, mi-a trântit ferm un: "Nu plânge! Noi, femeile puternice nu plângem!" Mi-am înghiţit plânsul, de mi-a stat în gât!
Dar, na! Ce fel de femeie puternică, pe care corporaţia pune bază, eram eu dacă mă apuca plânsul aşa, la cele mai mici şi neînsemnate emoţii?