luni, 12 octombrie 2015

M-am mutat

Anul acesta a fost unul plin de schimbări pentru mine. Una dintre ele, este că mi-am schimbat casa virtuală şi am ales să creez un nou blog pe care să-mi împărtăşesc trăirile, gândurile, experienţele, etc.
Aşa că de-acum încolo mă găsiţi acasă la Peştele Visător care-s tot eu, da ceva mai altfel.

Mulţumesc pentru experienţa trăită împreună aici, cu lumină şi iubire.

marți, 16 iunie 2015

Declaraţie de independenţă

Când eram în liceu, am trăit o perioadă destul de tulbure, pe care am înţeles-o doar treptat şi din care şi acum mai am revelaţii şi conştientizări.
Mi se dusese vestea că sunt vrăjitoare. Da, vrăjitoare! Doar că eu habar nu aveam. M-am trezit dintr-o dată respinsă de toate prietenele mele, care şi-aşa erau puţine, de iubitul meu, care şi-aşa nu prea mă băga în seamă, de părinţii prietenelor mele. Şi eu nu înţelegeam nimic pentru că nimeni nu-mi spunea. Mă simţeam ca într-o mare conspiraţie, eram super frustrată şi mă străduiam să înţeleg cum, unde, când am greşit de mi se întâmplă aşa ceva. 
Apoi, am început să primesc argumente pentru această stare de fapt. 

Oamenii au fost speriaţi pentru că:
  • Aveam două cărţi care se numeau Dicţionar diabolic - nefericit titlu. Conţineau informaţii despre ştiinţele oculte (care m-au pasionat dintotdeauna). Povesteam cu prietenele mele despre chiromanţie, interpretarea viselor, citit în cafea sau în cărţi şi alte asemenea. Nu mă gândisem niciodată că asta avea să se întoarcă împotrivă-mi.

  • Eram pasionată de astrologie - aveam o carte care se numea Zodiac Universal, care ajunsese ca vai de ea de muncită ce era. Şi de către mine şi de către prieteni. Toţi erau curioşi de zodii, compatibilităţi,etc. până au aflat că sunt "vrăjitoare". 
  • Citisem într-o revistă oarecare că dacă pui coajă de ou pisată la flori, acestea cresc mai frumos, se simt bine. Eu descoperisem de puţină vreme că e plăcut să plantezi şi să îngrijeşti flori şi făcusem o pasiune şi din asta. Le îngrijeam cu dăruire şi îmi doream să fac ce e mai bine pentru ele. Le puneam muzică, vorbeam cu ele, le mangâiam. Am început să pun coji de ou pe pervazul geamului la uscat ca să se poată sfărâma mai uşor şi să le pun apoi la flori. Ghinion! Tocmai în acea perioada m-a vizitat una dintre prietene şi nu a avut o impresie prea bună despre ce făceam eu. Probabil i s-a părut mai degrabă un ritual satanic, decât că vreau să am grijă de flori. Nu-mi dau seama ce asocieri a făcut în mintea ei. Cert este că vestea s-a dus.
  • Un alt ghinion a fost că iubitul meu de-atunci a mancat cu poftă prune, multe. Şi ştiţi ce se întâmplă de la prune, fiziologic vorbind. Auzind zvonurile care circulau deja despre mine, a crezut că i-am făcut vrăji. Noroc că el era mai sceptic de felul lui şi s-a prins până la urmă că de la prune i s-a tras. Îi mulţumesc. De la el am aflat că oamenii se temeau de mine pentru că ... "vrăjitoare"
  • Am început să primesc înapoi obiecte împrumutate şi să mi se ceară să le returnez pe cele pe care le aveam eu. Toată lumea se retrăgea în jurul meu, rămâneam singură. (cum, de altfel, m-am simţit toată viaţa)
  • Trăiam într-un orăşel în care mentalul colectiv era foarte populat cu istorii din astea vrăjitoreşti pe care le auzeam încă de când eram copil şi care influenţau cu uşurinţă orice slab de înger.
În fine, acum mi se pare amuzant să povestesc asta, deşi la vremea respectivă m-am simţit cel mai nedreptăţit şi singur om de pe planetă. 
Aşa că multă vreme am ascuns pasiunea mea pentru toate aceste ştiinţe oculte care pentru mine au fost dintotdeuna fascinante. 
Însă pe modelul "ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus", am ajuns aproape tot timpul să mă reîntâlnesc cu ele.
În facultate, deşi am făcut asistenţă socială, am avut bucuria să am şi cursuri de etnologie şi folclor unde am regăsit multe din poveştile copilăriei despre vrăjitorie, spiriduşi, strigoi, moroi, spirite ale casei, etc. M-au fascinat cărţile Elenei Niculita Voronca şi am fost fericită să aflu cu câtă dăruire şi pasiune a cules poveşti despre datinile şi credinţele poporului român spre a ni le lăsa moştenire pentru cunoaşterea şi înţelegerea ritualurilor magice care se desfăşoară de când lumea.


Când l-am descoperit apoi pe Mircea Eliade şi am înţeles că facem parte dintr-un întreg pe care de cele mai multe ori nu-l putem cuprinde cu mintea, dar îl putem intui, am ştiut că nu e nimic în neregulă cu mine. Am trăit cu bucurie perioadele de studiu din timpul facultăţii şi mi-am hrănit pofta de cunoaştere.

De ce am povestit toate astea? Pentru că azi, mai mult ca oricând mă simt pregătită să-mi asum ceea ce sunt. Azi vreau să-mi declar independenţa. Să mă eliberez de limitări, de credinţele celorlalţi despre cum ar trebui să fie ca să fie bine. Mă eliberez de toate convingerile nesănătoase, mă eliberez de frici şi de aşteptări. 

Azi doar SUNT! Sunt şi asta e de-ajuns. 

Mulţumesc pentru felul în care Dumnezeu mi-a purtat paşii şi m-a adus în această minunată zi. Ce frumos - să iasă soarele dintre nori chiar în momentul în care scriu asta. Mulţumesc Doamne!

Privind în urmă înţeleg acum că a fost un proces prin care a trebuit să trec. Înţeleg că toate se întâmplă exact atunci când trebuie, chiar dacă anumite conştientizări vin, iată, la mai bine de 15 ani distanţă. Dă-i Doamne omului mintea cea de pe urmă!


Aşadar, dragii mei, declar cu toată inima că da, sunt astrolog cu acte în regulă, declar că am iniţiere în terapia cu îngerii (mulţumesc Deliaşi fac citiri cu carduri oracol cu îngeri, declar că fac yoga şi că voi face până voi muri şi după, atât de mult iubesc asta. Declar că mă interesează şi voi urmări să mă iniţiez în cât mai multe astfel de ştiinţe şi discipline pentru că m-au pasionat dintotdeauna şi fac parte din fiinţa mea.
Iar profesorul nostru de astrologie m-a ajutat să descopăr că atunci când negi părţi din tine e ca şi cum ţi-ai nega Soarele. Şi să-ţi negi soarele, înseamnă să te negi ca Fiinţă.

Acum ştiu că totul e cu voinţa divină şi n-o să stau să explic cum şi de unde. Pur şi simplu ştiu.

Aleg să mă deschid şi să mă ofer asemenea unei flori - doar pentru că pot şi pentru că nu am nici un interes, decât să fiinţez în acord cu sufletul meu.

Vă mulţumesc şi vă iubesc!

Iubire şi lumină!




duminică, 7 iunie 2015

Un fir de praf

Duminică dimineaţa. Linişte. De fapt cântă un cântec. David Gray – Sail away. Pe repeat. Îmi beau cafeaua (pe care nu ar trebui sa o beau), mă pregătesc să merg la a doua zi de iniţiere în terapia cu îngeri cu Delia
Sunt aşa, nicicum. În ultima vreme am tot fost în carusel. Mă învârt la nesfârşit şi trec prin tot felul de stări şi cumva sentimentul este că nu-mi mai aparţin. Şi e ca şi cum mă întorc mereu în acelaşi punct şi o iau de la capăt. E ca în filmul Ziua Cârtiţei şi am aşa o stare de nervozitate continuă pentru că vreau să ies din cerc şi nu ştiu pe unde.

În acelaşi timp n-aş putea spune că mă plictisesc. Viaţa bate filmul. Aş putea face un film sau aş putea scrie o carte. Dar cred că aş rescrie istoria personală a milioane de oameni. Deci, care-i sensul?
Da, dar „durerea mea e cea mai mare” – spunea Cioran. Pentru că da, avem tendinţa de a ne vedea mereu buricul pământului, centrul Universului, ceea ce într-un anumit sens chiar suntem. Şi chiar ar da roade această viziune dacă nu ar fi sub influenţa ego-ului.

Ieri, într-una din meditaţiile făcute cu Delia, Arhanghelul Jeremiel ne-a ajutat să ne înălţăm şi să ne privim viaţa de sus. Am avut un sentiment de „micime”. M-am văzut de undeva de sus, mi-am văzut preocupările mărunte şi neînsemnate, m-am simţit ca un fir de praf. Cum mă trezesc eu dimineaţa şi fac una, alta, mă zbat cu tot felul de mărunţişuri şi apoi, la capătul zilei, îmi dau uneori o importanţă care e doar în mintea mea.

Desigur că sunt importantă şi că sunt copilul iubit al lui Dumnezeu şi că am o menire şi că aceasta poate fi doar să zâmbesc oamenilor pe stradă, dar uneori ma iau prea in serios si prea tare mi se pare ca durerea mea e cea mai mare. Si exercitii de acestea de conştientizat că suntem o picătură de apă într-un ocean mi-s utile- mă aduc cu picioarele pe pâmânt. Ceea ce am şi făcut. Pe seară, la întoarcere, am treversat parcul mare desculţ; tălpile mele au gustat cu nesaţ pământul, iarba moale. Când m-am încălţat, tălpile îmi vibrau de furnicături plăcute. Am resimţit aceeaşi senzaţie dimineaţă când am coborât din pat. Minunat.

Mda. E bine să-ţi aminteşti uneori că nu eşti decât un fir, un bob, o picătură. Te readuce cu picioarele pe pământ.


Într-o dimineaţă, la sfârşitul sesiunii de yoga, am rămas în poziţia cadavrului (shavasana). Şi m-am trezit gândindu-mă la moarte. Cu detaşare. Pentru mine moartea nu mai este ceva de speriat. E ceva ce face parte din viaţă, din evoluţie, din transformare. Dar mă gândeam la ce rămâne în planul fizic după ce mori. Oamenii te plâng o vreme, îşi mai amintesc de una alta, unii te pomenesc de bine, alţii te înjură, mai mănâncă o colivă, mai un parastas şi apoi, dacă nu eşti cine ştie ce personalitate creatoare care să lase în urmă ceva pentru studiul posterităţii, dispari în neant asemeni unui fir de praf.

Mi-a prins bine să meditez la asta. A fost ca un discurs motivaţional. M-a împins să ies afară, în lume, să acţionez, să mă zbat, să fac ceva măreţ. Însă cu sentimentul umilinţei în suflet, pentru că la urma urmei (cum zice tata mereu şi eu mă tot întreb când e urma urmei ăsteia) nu sunt decât un fir de praf. Dar unul care contează.

(Mi se întâmplă de multe ori să vreau să scriu despre chestii concrete şi ajung să scriu bazaconii. Acum e una din acele dăţi, dar sunt bazaconiile mele şi le iubesc. Şi o să le public şi pe blog pentru că e blogul meu şi scriu ce vreau pe el.)

marți, 26 mai 2015

"Tu ce-ţi doreşti pentru tine?"


M-a întrebat un prieten zilele trecute. Am rămas ca trăsnită. Adică cum? Păi ce? E voie?
Păi, până la mine, lista e luuuungă. Şi nici nu cred că mai ajung şi la mine în viaţa asta. Poate peste vreo două, trei vieţi. 
Mi-am tot sucit neuronii întrebându-mă cum am ajuns să fiu ultima pe listă? 
Răspunsul se găseşte departe în trecut, la primul, ăla de 'enşpe mii de generaţii în urmă - "fii cuminte, nu e frumos, nu-i place la tanti Miţa că te scobeşti în nas!". Uite-aşa începi de mic-mic să faci lucruri pentru alţii şi să te uiţi pe tine.
Aşa ajung copiii să-şi dorească lucruri pentru părinţi, părinţii să-şi dorească pentru copiii lor să fie altfel, profesorii să-şi dorească reuşite în locul elevilor, elevii să-şi dorească alte calităţi pentru profesorii lor, soţii să-şi dorească tot felul de fantasmagorii pentru partenerii lor şi tot aşa, uitând că doritul ăsta pentru alţii e o chestiune cât se poate de egoistă. Pentru că, de fapt, noi ne dorim lucruri pentru ceilalţi, căutând un fel de confort pentru noi înşine dar nu avem curajul să-i spunem pe nume (nu ne-a învăţat nimeni) şi atunci ne proiectăm dorinţele asupra celorlalţi. Uneori cu forţa!
Ne dorim să schimbăm lumea, dar din păcate începem din afara noastră.

Sunt furioasă! Pentru că tot scriu şi citesc despre iubirea de sine, despre centrarea pe propria fiinţă şi mă tot strădui să mă iubesc. Cu forţa! "Fake it till You make it!" îmi spun. Şi uneori am impresia că-mi şi iese aşa un pic.

Şi apoi te trezeşti cu unu că te întreabă: tu ce-ţi doreşti pentru tine? şi te apucă plânsul, pentru că trăieşti dintr-o dată cel mai acut sentiment de zădărnicie şi de deşertăciune. Şi ţi se pare că eşti pe fundul universului, uitat şi părăsit şi fără speranţa că într-o zi, una dintr-o viaţă viitoare, vei învăţa în sfârşit să te iubeşti pe tine. Vei SIMŢI cum e să te iubeşti şi pe tine.

Cel mai greu de învăţat într-o viaţă de om mi se pare tocmai asta cu iubitul de sine. Mai ales după ce, toate sistemele prin care treci te învaţă taman invers - uitarea de sine, uniformizarea, ciunţirea de sine.
În jurul meu toată lumea îi dă cu "iubirea necondiţionată" de sine sau de alţii şi mă întreb oare ei sunt tot ca şi mine, în varianta "fake it till You make it"? 
E ca un fel de Sfânt Graal această iubire necondiţionată. Toată lumea o caută, dar nimeni nu ştie unde să se uite mai exact. 

Şi apoi meditez. Şi mă "uit" în spaţiul inimii mele, acolo unde înţelepţii spun că ar trebui să simt o căldură sau o lumină albă sau ceva strălucitor. Mă rog! Ceva. Şi eu mă trezesc întrebând: "Eşti? Te simt că baţi, dar eşti?" Uneori simt că se înfiripă ceva, un fior călduţ, un sentiment de bucurie şi recunoştinţă şi-mi doresc să-i dau putere, să-l cresc mare şi puternic cât toate şuvoaiele lumii. Să năvălească afară din piept şi să-mi inunde sufletul şi lumea cu toată iubirea universului. 
Dar câtă muncă, cât mai avem de luptat împreună iubita mea, INIMĂ! 

Ce-mi doresc pentru mine? 

Să-mi dau voie să fiu!
Să mă manifest în toate culorile mele fără să-mi fie ruşine!
Să-mi dau voie să cânt!
Să pot spune lucruri, atunci când le simt! Să nu le mai îngrop în mine.
Să-mi dau voie să mă bucur fără să mă simt vinovată.
Să pot refuza fără să simt că sunt egoistă.
Să mă eliberez de frici, fantasme şi răni.
Să îndrăznesc să cer.
Să primesc!
Să mă iubesc!


Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi - Matei 22:35-40 

Să începem cu noi înşine! 
Tu ce-ţi doreşti pentru tine?


miercuri, 29 aprilie 2015

Viaţa ca un joc...pe calculator

Începând din adolescenţă am avut tendinţa de a mă împrieteni cu uşurinţă cu viciile. Am băut, am fumat (nu numai ţigări), am exagerat în multe privinţe. Acum, privind înapoi, îmi dau seama că au fost teste prin care am avut de trecut - coborâri pe trepte ale infernului, pentru a putea preţui apoi paşii făcuţi înapoi în lumină. Şi, oricum, cred că e o etapă prin care toţi am trecut la un moment dat, cea a explorării zonei interzise.

La un moment dat, undeva prin facultate, am descoperit jocurile pe calculator - cele de strategie şi RPG (Role Playing Game) mă fascinau. Unele le aveam şi le jucam în cămin, pentru altele mergeam la internet cafe. Zile şi nopţi nemuncite, nedormite de evadat într-o lume fantasmagorică în care, oricât era de greu, reuşeam să progresez, să devin din ce în ce mai bună, trăind astfel iluzia unui succes asemănător cu fumul unei ţigări, pierdut în aer.
În unele dezvoltam oraşe, civilizaţii şi cuceream tot ce era de cucerit, în altele eram un erou singuratic ce lupta cu tot felul de monştri, din ce în ce mai puternici şi mai fioroşi.
Atât de absorbită eram şi atât de mult îmi doream să trec de la o etapă la alta cât mai repede, încât o dată am chiulit de la servici, minţind în mod ruşinos că sunt grav răcită. Şi acum mă ruşinez când îmi amintesc. Dar atunci, aveam de găsit nu ştiu ce artefact şi de trecut la nivelul următor. Pfiuu!

Au urmat apoi jocurile online - Triburile şi jocurile de pe facebook. Cu atât mai fascinante. Aici nu mai eram singură, erau oameni interconectaţi cu care puteai povesti, cărora le cereai ajutorul. Cu unul dintre ei am avut o "relaţie" de mai bine de un an de zile. Povesteam pe chat şi despre joc şi despre vieţile noastre. Nu l-am văzut în viaţa mea la ochi, habar nu am cum arată, era un nickname într-o fereastră de net. 
Am făcut parte şi eu din gaşca celor care-şi puneau ceasul să sune ca să dea nu ştiu ce atac organizat pe triburile sau să culeagă recolta de castraveţi pe farmville. Doamne fereşte! Mă ia cu tremurici când mă gândesc cât timp am pierdut în această lume virtuală. Bine că s-a terminat.

miercuri, 22 aprilie 2015

Şi-aşa-mi vine câteodată...

...să plec în lume. 
Sau să mă urc pe-un vârf de munte şi să rămân acolo în contemplare până la sfârşitul veacurilor. 
Să mă arunc în mare şi să mă contopesc cu respiraţia ei. 
Să fac un salt până la nori să să mă culcuşesc într-unul dintre ei, cel mai pufos şi mai alb. 
Să dansez până ce-mi simt inima sărindu-mi din piept.
Să dorm şi să visez visurile lumii de la începuturi şi până la sfârşit. 
Să zbor. 
Să mă afund într-o pădure până în inima ei şi să rămân acolo, iar copacii să-mi fie maeştri. Să învăţ de la ei să stau drept, să accept ceea ce vine spre mine şi să nu mai lupt cu ceea ce nu poate fi schimbat. 
Să mă întind în iarbă, în iarba lumii, să-i simt mirosul verde crud, mirosul de viaţă, de viu şi să simt adierea vântului mângâindu-mi pielea, fiinţa. Să aud gâzele zumzăind (când eram mică mi se părea că de fapt ele zic încontinuu "Dumnezeu" atunci când zumzăie. Mai cred asta şi acum. De aceea când stau în iarbă şi aud gâzele zumzăind e ca şi cum aş sta în braţele Lui). 
Să pătrund liniştea unei biserici vechi, să-i simt mirosul de piatră trecută prin timp, să adulmec poveştile dintre zidurile ei, să trăiesc miile de emoţii mărturisite pe băncile ei. 
Să gust lumina unei dimineţi de vară, să o las să-mi pătrundă fiinţa, la început timid, cu paşi inceţi, dar siguri şi apoi să o las să mă inunde şi să simt că nu-mi ajunge trupul să o simt. 
Să râd. Să râd cu inima, cu ochii, cu sufletul, cu trupul. 
Să strig! Să-mi strig neputinţele, frustrările, furia nemărturisită. Să urlu din toate puterile, până iese tot din mine şi apoi să cad frântă şi să mă bucur de golul rămas. 
Să evadez! Să fug din lumea asta, să-mi caut alta mai colorată şi mai jucăuşă, mai neserioasă şi mai pusă pe şotii. 
Să nu mai fiu sau să fiu una cu nemărginirea. Să renunţ la călătorie, să mă aşez pe marginea drumului ca un drumeţ obosit de lunga cale străbătută şi să rămân acolo. Să nu mai vreau nimic, să-mi fiu de ajuns, să-mi fie de ajuns clipa. 
Să cobor în fundul pământului, să-mi înfing rădăcinile în nemişcarea lui, şi să mă hrănesc cu seva puterii lui. 
Să o iau la pas printre galaxii şi să devin una dintre ele. 
Să plec în lume, să găsesc un picior de curcubeu şi să urc pe el să-i trăiesc culorile.

Aşa-mi vine câteodată. 
Dar lumea asta în care trăiesc e făcută altfel şi se ghidează după alte reguli, iar eu nu am încă îndrăzneala să le încalc pe toate. 
Aşa că visez şi uneori mă mai întind în iarbă să aud gâzele zumzăind.



marți, 7 aprilie 2015

Iarna demonilor mei

Zilele acestea toată lumea în jurul meu s-a plâns că "ce vreme!", "vine Crăciunul", "m-am săturat", "nu mai vrem iarnă", etc. Şi eu m-am plâns, deşi ştiam că nu am ce face, dar eu fără soare mă sting încet. 
Chiar şi aşa, n-am putut să nu mă minunez de manifestările capricioase ale vremii - priveam pe fereastră, era soare, întorceam privirea preţ de 2-3 minute, când priveam iar, ningea cu înverşunare. Fascinant! Şi, apoi, într-una din zile, iar mi-a sunat clopoţelul (cum îmi sună mie de obicei) şi am rămas de-a dreptul extaziată în mijlocul acestui spectacol minunat al naturii. Am conştientizat că ceea ce e afară este şi-n interior şi ce e înăuntru este şi-n exterior, iar tabloul care se desfăşura cu atâta culoare, emoţie şi forţă în faţa ochilor mei era de fapt imaginea a ceea ce se întâmpla în mine şi poate că în atâtea alte suflete.
Şi eu, asemenea naturii, luptam în interior cu demoni şi balauri gri, furtunoşi, turbaţi care mă munceau şi mă ţineau din a mă bucura plenar de trăit. Ce demoni? Ohooo, cei cu care ne luptăm toţi, zi de zi. Demonul mândriei, al orgoliului - cel ce mă face să-mi zic în sinea mea: "eu sunt mai bună decât ăsta sau celălalt; sunt mai deşteaptă, mai frumoasă, mai, mai...eu sunt cea mai tare", slăbind în mine compasiunea şi sporind nepăsarea. Mai este demonul invidiei, cel care mă împunge şi mă face să văd adesea doar ceea ce ceilalţi au şi eu nu am, uitând că fiecare are calea lui şi că la un anumit nivel fiecare primeşte fix ceea ce merită sau are nevoie. 

Lenea, offf, lenea e un mare balaur, cu multe capete care se încolăcesc în jurul meu şi-mi suflă un abur ispititor ce mă îndeamnă să renunţ şi azi la practica de yoga sau la plimbarea în natură sau la scrisul pe blog. Da, lenea e vicleană, se strecoară uşor pe lângă mine şi-mi şopteşte să-mi pierd zilele, orele, minutele într-o dulce uitare de sine, pentru ca apoi sufletul să mi se umple de ruşine şi regrete care-mi ciunţesc respectul de sine şi mă transformă într-o şi mai mare leneşă. 

Apoi mai sunt nenumărate ispite, demoni mititei care împreună prind putere - poftele de toate felurile - de mâncare, de dulce, de vicii, care mă invită să le dau curs, asemeni norilor care lasă câteva raze de soare să se întrevadă, pentru ca mai apoi să se adune într-un noian întunecat, gri, apăsător care mă copleşeşte şi mă înghite pe de-a-ntregul.


Asemeni soarelui care reuşea în răstimpuri să-şi arate chipul şi să-mi umple sufletul de lumină, reuşesc şi eu, tot uneori, să-mi astâmpăr demonii, să-i disciplinez, să-i ţin în lesă, să-i fac să lucreze cu mine, pentru mine. Însă lupta e grea şi adesea, când soarele străluceşte mai tare, mă trezesc cu ei năpădindu-mă ca o zăpadă de aprilie rece, nedorită, dar înverşunată, nevrând să renunţe, ţinând cu dinţii şi zvâcnind pentru o ultimă dată, în speranţa unei victorii.

Însă, în basme, binele învinge întotdeauna! Lumina şi iubirea înving întotdeauna! Aşa şi primăvara! În toată această luptă, primăvara îşi vede de înverzitul ei. Nu renunţă, nu se lasă doborâtă, ci colorează din ce în ce mai bogat tabloul naturii reînviate.
Aşa îmi doresc şi eu şi sper ca partea aceea luminoasă din mine să izbutească. 
Mulţumesc naturii pentru aşa lecţie minunată, pentru că m-a lăsat să mă oglindesc în ea şi mi-a fost aşa maestru înţelept. 
Mă înclin.



Până la urmă, e frumos, ca într-o poveste, să te lupţi ca o Primăvară să domini Iarna rece, să vrei să învii, să te ridici în lumină, să laşi să izbucnească din tine izvorul vieţii, căldura, soarele, verdele. 
E şi mai plin de satisfacţie să reuşeşti să faci asta din cea mai rece, umedă şi întunecată iarnă - Iarna demonilor tăi!

Fie ca lumina şi iubirea să ne transforme asemeni primăverii!

miercuri, 18 martie 2015

Yoga, my love!


M-am îndrăgostit de yoga. De fapt cu yoga, mă îndrăgostesc în fiecare zi de mine.

Nici nu ştiu cum am ajuns să dau de yoga, dar cred că de multă vreme primeam mesaje în direcţia asta şi eu pur şi simplu nu le vedeam. Noroc că Universul ăsta e destul de insistent şi nu te lasă să o iei prea tare pe arătură.

Cred că prima întâlnire cu yoga a fost anul trecut la Zen Fest - apropo, este o nouă ediţie, acum pe 28-29 martie, pentru cine caută echilibru minte-trup-suflet; aşa, deci la Zen Fest, anul trecut, într-o dimineaţă devreme, sesiune de yoga.
Ceea ce m-a "prins" a fost partea cu închisul ochilor, concentrarea şi conectarea cu muşchii sau partea din corp cu care se lucrează într-o anume postură. Adică primul pas în a deveni conştientă de corpul meu. Experienţa a fost intensă şi revelatoare. 
Am continuat să-mi fac exerciţiile pe care le făceam şi înainte - fitness style, dar un dor nu-mi dădea pace - dorul acela de a mă simţi, de a fi prezentă în mine. 
Aşa că pe nebănuitele căi ale youtube, am ajuns într-o zi să dau peste Adriene cu programul ei de 30 de zile - uite-aici o găsiţi şi o să mai găsiţi scrieri despre ea, că se mai bucură şi alţii de ceea ce are de oferit. 
Cred că nu-şi imaginează nimeni că în 30 de zile devii expert în yoga, dar pot garanta că poţi redeveni prezent în corpul tău.

Este o experienţă extraordinară. Cu fiecare zi îmi simt tot mai mult trupul, cu fiecare zi îmi place tot mai mult de el, de mine. Cu fiecare zi sunt din ce în ce mai recunoscătoare pentru corpul meu miraculos şi extraordinar şi-mi dau seama de potenţialul infinit pe care-l are. Cu fiecare respiraţie mă minunez de frumuseţea mea, a vieţii şi a lumii în care fiinţez.
Merg pe stradă şi îmi simt muşchii spatelui care-mi susţin coloana, pilonul central al fiinţei mele, şi mă trezesc zâmbind- mă simt, sunt prezentă în mine. Cât de minunat!
Îmi simt inima, pulsând şi vieţuind pentru mine, pentru ca eu să-mi pot trăi bucuriile şi tristeţile. Cum să mai las o zi să treacă fără să-i mulţumesc pentru asta? 

Sunt aşa într-o stare de entuziasm continuu dar în acelaşi timp sunt zile în care mă apucă şi plânsul, un plâns de undeva din străfundurile fiinţei, din acela adânc, cu scuturături şi sughiţuri, eliberator, purificator. Şi atunci binecuvântez oamenii care mă ţin în braţe să mi-l plâng.

Da, sunt îndrăgostită de yoga, de mine şi de trupul meu, de viaţă, de lume şi-mi doresc să explorez şi să mă las îmbogăţită de această nouă descoperire.

Yoga e oarecum "la modă" acum şi mă bucur că e aşa, pentru că sunt sigură că suntem din ce în ce mai mulţi cei care devenim prezenţi şi asta înseamnă mai mulţi oameni care se bucură de trăit în mod conştient.
La o căutare rapidă pe google se găsesc informaţii cu carul despre yoga şi beneficiile pentru trup, minte şi spirit, aşa că simţiţi-vă liberi să exploraţi. 

Eu am vrut doar să vă împărtăşesc îndrăgosteala mea...


photo credit: 2011_05_Destiny_007 via photopin (license)

joi, 26 februarie 2015

Aş trăi o mie de ani!

Cine mai simte la fel? Fac un club?
Atât de mult îmi place să trăiesc, că aş trăi o mie de ani! Mă trezesc adesea spunându-mi asta în gând. 
Viaţa este fascinantă într-un milion de moduri. De la primul scâncet din momentul naşterii, ba chiar de mai devreme, din actul creaţiei, şi până la momentul final când, după minunata aventură, închidem ochii şi ne lăsăm spiritul să se întoarcă acasă.
M-am tot gândit. Oricât de urâtă şi de grea ar fi viaţa, aşa cum poate părea uneori, există un sens şi o lecţie în toate. Când reuşim să le vedem, atunci totul capătă altă faţă, în altă lumină. 
Şi eu am învăţat o "şmecherie" - de câte ori mă întâlnesc cu o situaţie dificilă, o întreb ce vrea să mă înveţe, în ce fel vrea să mă ajute să devin mai bună? Bine, asta după ce plâng bine şi mă simt fără speranţă şi complet deznădăjduită.
Dar în acest mod, am ajuns să mă bucur chiar şi de momentele mele de deznădejde, pentru că am învăţat că, uneori, ca să ajungi sus, trebuie mai întâi să vezi cum e jos, în întuneric.
Astfel soarele care iese mereu după fiecare ploaie a căpătat un nou înţeles pentru mine şi o valoare infinit mai mare.

marți, 10 februarie 2015

Eu când vreau să plâng, plâng!

Zilele acestea mi-s introspectivă. Mă gândesc mult la tot felul de întâmplări, oameni, lucuri, situaţii (cred că am mai scris asta odată, am un deja vu). Mă rog, mi-s introspectivă, cum spuneam. Şi am ajuns cumva să-mi amintesc de un moment în care, din cauza unei emoţii oarecare, în ochii mei au răsărit câteva lăcrămioare sclipitoare şi persoana faţă de care mă exteriorizam, fosta mea şefă, mi-a trântit ferm un: "Nu plânge! Noi, femeile puternice nu plângem!" Mi-am înghiţit plânsul, de mi-a stat în gât!
Dar, na! Ce fel de femeie puternică, pe care corporaţia pune bază, eram eu dacă mă apuca plânsul aşa, la cele mai mici şi neînsemnate emoţii?

vineri, 23 ianuarie 2015

Iubeşte-te! Şi vezi ce se întâmplă!

Îmi amintesc un moment din copilărie, când mama se schimba de hainele cu care venise de la lucru în hainele de casă. De undeva de jos, de pe covor, mă uitam în sus la ea şi la cei 10-11 ani ai mei, m-am trezit gândindu-mă - " aşa se întâmplă cu femeile după ce devin mame". Se îngraşă, adică. Mama nu era grasă, dar, după cinci copii, corpul ei nu mai era cum fusese în prima tinereţe şi eu, copilul, trăiam atunci, aşa un fel de regret după supleţea pierdută a mamei. 
Am interiorizat acel regret şi l-am purtat după mine fără să-mi dau seama, lăsându-l să-mi devină o convingere de care nu am devenit conştientă decât de puţină vreme.

Mereu am fost convinsă că femeile care reuşesc, după naşterea copiilor, să redevină suple fie sunt excepţii, fie aleg o cale care pentru mine, cea comodă, este imposibil de urmat.

luni, 12 ianuarie 2015

Ce ai făcut astăzi pentru visurile tale?

Ieeei, e luni! Îmi place lunea pentru că îmi plac începuturile. Entuziasm, energie, voie bună, gânduri măreţe - asta înseamnă pentru mine ziua de luni. 
Aşa pornim în orice proiect fie că e unul personal, de creştere şi dezvoltare, fie că e profesional. De cele mai multe ori se întâmplă să pierdem pe traseu bucuria începutului şi, dacă nu avem factori de control, să şi renunţăm la anumite proiecte, cel mai adesea cele personale. În cazul celor profesionale e mai greu să renunţăm, că nu ne lasă şeful.
În timp ajungem să lăsăm deoparte multe dintre planurile măreţe ale noastre şi această renunţare sapă urme adânci în stima noastră de sine, sfârşind prin a crea convingeri de genul "oricum mie nu-mi iese niciodată, nici nu are sens să mai încep". În acelaşi timp, la birou, finalizăm proiect după proiect, obţinem rezultate peste rezultate.

Cum e posibil acest lucru? Cum putem câştiga bătălii pentru alţii şi pentru noi să renunţăm atât de uşor?

Cred că ţine de un mecanism al controlului care se exercită fie prin frică, fie prin determinare, motivaţie. De cele mai multe ori, la job acţionăm împinşi de frică - dacă nu scoţi rezultate, ai de furcă cu şeful, poţi fi penalizat, retrogradat, etc. Şi atunci nu ai încotro. Finalizezi.
În ceea ce priveşte proiectele personale, acţionează tot frica, însă într-un sens invers, fiind acea voce interioară care te convinge să renunţi pas cu pas la visurile tale: "dacă faci asta, poţi să dai greş şi vei avea de pierdut bani, poate prieteni, timp, etc." Mai bine stai în banca ta, că e bine acolo unde eşti. "Cum să te apuci tu de aşa ceva? Lasă că sunt alţii mai pricepuţi ca tine! În plus tu nu ai deloc experienţă în acest domeniu." Şi pot continua cu toate poveştile pe care ni le spunem ori de câte ori frica se strecoară pe nesimţite în minţile şi în sufletul nostru.
Nu ai un mecanism de control care să te ajute să-ţi menţii motivaţia vie. Dar îl poţi construi! Pentru că ai minte şi suflet şi eşti propriul tău stăpân.

Eu nu ştiu reţete magice, nu am găsit vreo strategie universal valabilă, însă am descoperit câteva metode prin care să menţin viu focul visurilor mele. Nu le-am inventat eu, dar din tot ceea ce am citit, învăţat, testat, acestea au devenit funcţionale pentru mine.

  • Intenţii pozitive - "Dacă nu ştii în ce port vrei să ajungi, nici un vânt nu este favorabil." Am învăţat să-mi pun visurile în intenţii şi să le dau putere scriindu-le, rostindu-le cu glas tare, punându-le pe un "dream board" - un tablou al visurilor. Să le ai mereu în faţă, te menţine focusat, nu-ţi permite să-ţi iei prea multă distanţă. Sunt ca nişte ancore care rămân fixate în minte şi din când în când te mai apucă de-un gând şi te aduc înapoi la curs. Sunt seminţe care vor încolţi şi vor creşte. Sădeşte-le cu convingerea meriţi să primeşti roadele lor!
  • Paşii mici - nu ştiu despre voi, dar pe mine mă sperie grozav planurile măreţe de schimbare şi transformare. Şi mi s-a întâmplat adesea să mă trezesc cu vocea piticului din cap care să mă convingă de faptul că eu, nepriceputa, neştiutoarea nu pot fi în stare de aşa reuşite spectaculoase. Ceea ce nu ştie piticul meu este că eu sunt foarte curioasă şi am găsit o cale să-l păcălesc. Paşii mici sub deviza - "fă în fiecare zi ceva, oricât de mic, pentru visul tău!" Ştiam asta încă din studenţie, însă abia acum am reuşit să înţeleg pe deplin cât de eficientă poate fi această abordare. Începi prin a face o căutare pe google, apoi citeşti un articol, apoi dai un telefon, apoi mergi la un curs, apoi faci un blog să testezi ce ai învăţat la curs şi încet-încet te trezeşti că ai clienţi şi roata se învârte. E ca bulgărele de zăpadă - pe măsură ce-l rostogoleşti, creşte. Şi piticul din cap habar nu are, pentru că tu faci în fiecare zi câte ceva mic şi pe el îl interesează doar proiectele măreţe.
  • Detaşarea - cred că asta m-a ajutat cel mai mult să progresez. Şi sunt recunoscătoare pentru toţi oamenii de la care am învăţat să nu mai ţin cu dinţii de dorinţele mele, de împlinirea lor. Să le las să crească, să prindă viaţă, să curgă asemeni unui râu şi când se poticnesc, să le las să găsească drumul la fel ca râul care ocoleşte bolovanii întâlniţi în cale şi curge mai departe. Implicarea detaşată înseamnă să-ţi faci treaba, în fiecare zi, cu seninătate, fără încrâncenare. Şi cu credinţa că vei primi ceea ce este cel mai bine pentru tine. 
  • Şi poate cea mai de preţ descoperire făcută a fost să fiu blândă cu mine. Să nu mă mai biciui la fiecare derapaj, să nu mă mai învinovăţesc de fiecare dată când nu-mi iese din prima. Contrar metodelor învăţate de-a lungul timpului, în munca de manager, blândeţea şi răbdarea reuşesc să ridice construcţii durabile. Învinovăţirea este un instrument al fricii şi eu aleg altceva. Aleg ca atunci când o acţiune are alt rezultat decât cel aşteptat să mă întreb în ce fel am de învăţat din asta, cum mă ajută să cresc, să fac mai bine de-acum încolo. Aleg să-mi iau un răgaz şi să explorez alte opţiuni, să caut alte soluţii. Aleg să-i închid gura piticului care îmi spune că "nu are sens, oricum n-o să iasă pentru că nu te pricepi" Dacă îl ascultăm pe pitic, nu vom afla niciodată la ce ne pricepem. Dacă nu dăm greş, nu vom descoperi nicicând cum am putea să facem bine. Aşa că aleg să fiu blândă cu mine, să-mi dau voie să greşesc şi să nu-mi anulez visurile, ci să le mut termenul.
Dincolo de toate acestea, poate cel mai important este să ne conectăm la noi înşine. Peste tot găsim reţete de reuşită, cursuri de dezvoltare personală, cărţi de citit, metode de testat. Nu există o variantă universal valabilă. Dar fiecare dintre noi îşi poate adapta şi crea un sistem personal de împlinire a visurilor. La asta foloseşte mintea şi sufletul din dotare. Acea persoană care obţine promovări peste promovări la job, este aceeaşi cu cea care visează în secret să-şi deschidă un butic cu fustiţe pentru fetiţe. Pune-o la treabă!

Aşadar, ce-ai făcut astăzi pentru visurile tale?
 


joi, 8 ianuarie 2015

Cine sunt eu?

Da! A trecut mult de când nu am mai scris. S-a schimbat şi anul de-atunci. Nu-i nimic. Iată, scriu acum.
Am încercat să scriu aşa, mai în primele zile ale anului dar n-am reuşit. Am luat supradoză de statusuri pe facebook şi am intrat în şoc. Câteva zile n-am mai ştiu ce-i cu mine. "Fă rezoluţii!", "Pune-ţi obiective!", "Setează-te!", "Cere!", "Acţionează!" vs.  "Nu-ţi fă rezoluţii, nu funcţionează", "Go with the flow!", "Renunţă la control!", "Stai şi primeşte tot ce vine spre tine!", etc. 
Fraţilor, hotărâţi-vă o dată! Cu sau fără rezoluţii?

Ei, bine, să ştiţi că eu am testat ambele variante şi ce credeţi? Surprize, surprize! Ambele funcţionează! Ha!
Ani de-a rândul mi-am făcut foaie cu obiective, intenţii, sau cum vreţi să le mai numiţi şi în fiecare an 80% dintre ele au devenit realităţi ale vieţii mele, asta pentru că, de obicei, entuziasmul începutului de an ne determină să ne supralicităm reuşitele ce-ar urma. Altfel, acel 80% ar putea fi chiar 100%.
Apoi, am decis că nu mai vreau, că vreau să curg ca râul. Şi am curs şi a fost magnific. Atât de mult am crescut şi m-am dezvoltat şi am evoluat că nu pot măsura în procente. Ca în poveste: într-un an cât alţii în şapte! 
Deci oricum aţi început anul să ştiţi că e bine! Nu vă îngrijoraţi, că funcţionează! Daţi-i bătăi!

Oricum eu nu despre asta voiam să scriu.

Alta e povestea.