luni, 14 iulie 2014

Cele mai mari realizări din viaţa mea


Nu! Nu sunt copiii. Nici nu au cum, pentru că nu sunt doar rezultatul alegerii mele şi viaţa lor nu a stat exclusiv in puterea mea. Viaţa vine din altă parte, de la Doamne-Doamne, de la Sursa vieţii. Eu sunt fericită că m-am născut femeie şi am putut să mă bucur de experienţa împlinitoare a maternităţii şi de privilegiul de-a fi mamă.
Dar nu-mi pot asuma meritul pentru o reuşită care a fost dependentă şi de alte condiţii decît propriile alegeri.
Soţul meu a spus că sigur trebuie să fie faptul că m-am căsătorit cu el. Şi da, este şi acesta dar, iarăşi, nu a fost doar decizia mea. Suntem doi cei care am ales. Aşa că nu mă pot lăuda nici cu asta (decît în sinea mea).

Cele mai mari realizări ale mele sunt două şi ambele au legătură cu o renunţare, sau mai degrabă cu o eliberare.
Prima se referă la momentul cînd am găsit resursele şi puterea de a mă elibera de sub dezastruosul viciu al fumatului. A fost o victorie de care nu pot înceta să mă bucur nici acum, la peste patru ani de cînd am reuşit. De-atunci viaţa mea a devenit din ce în ce mai luminoasă şi mai încîntătoare. Pe lîngă starea interioară de bine şi de bucurie că am reuşit, şi felul în care am fost priviţi de ceilalţi s-a schimbat şi ne-a crescut nivelul de autoapreciere şi de încredere. Cîştigînd aşa o bătălie, îţi dă o putere interioară de neimaginat. Aproape simţi cum îţi cresc aripile la loc.



Însă cea de-a doua renunţare  eliberare este cea care cu adevărat m-a transformat şi îmi aduce beneficii de care cu siguranţă mă voi bucura pe viaţă. Este vorba despre EGO. Acel viciu al nostru care atît de bine e camuflat, că uneori nu-l descoperim întreaga viaţă. Însă nu e deloc greu de desconspirat. E de ajuns să ne întrebăm cît de mult ne pasă de părerea celorlalţi despre noi, cît de mult ne controlăm comportamentul şi ne modelăm modul de-a gîndi astfel încît să fie în conformitate cu cele ale celor pe care-i admirăm şi la al cărui statut accedem? Cît de mult ne înfrînăm, cît este natural şi cît este artificial în ceea ce spunem şi facem? Cît de des ne spunem că nu suntem în stare şi nu vom reuşi?

Obişnuiam să fiu o persoană extrem de ambiţioasă, cu multe certitudini. Obişnuiam să sufăr foarte mult atunci cînd nu-mi erau recunoscute meritele, cînd nu primeam suficientă apreciere din partea celor din jur şi mai ales a persoanelor cu autoritate, a şefilor mei. Momentele în care nu-mi ieşea ceva perfect sau cele în care accidental vărsam ceva pe mine şi ceilalţi se amuzau în jurul meu erau extrem de umilitoare şi cu greu reuşeam să le las să treacă fără să le simt ca pe un pietroi in piept. Adeseori îmi stăpîneam cu greu plînsul, iar alteori izbucneam în crize de isterie.
Dacă mă întorc în timp, cred că totul începe de la "Ce notă ai luat?" şi "Ce notă a luat colega sau colegul cu care eşti in competiţie?" Nu vreau să dezvolt. Este vorba despre antrenamentul de-a te compara cu ceilalţi încă de prima dată de cînd începi să te separi de lume şi să te percepi ca individ. Tu şi restul lumii.
Din păcate, procesul nu încetează niciodată şi această raportare a noastră la restul lumii, cel mai adesea, ne indepărtează de noi înşine, de sufletul nostru, de dorinţele şi idealurile noastre, de lucruri după care tînjim în liniştea sufletului nostru, dar pe care le renegăm în prezenţa colegilor, a prietenilor, uneori doar pentru că nu sunt în trend.

Sunt recunoscătoare pentru toate momentele de iluminare şi pentru oamenii care m-au condus spre desconspirarea ego-ului meu. A fost revelaţia vieţii mele de pînă acum. O dată cu această descoperire, am devenit infinit mai uşoară, sufletul meu a devenit eliberat. E ca şi cum am aruncat un bagaj impresionant pe care îl căram după mine, tot mai greu şi tot mai apăsător.

Procesul nu a fost unul uşor, dar a început cu o singură întrebare: Cine sunt ceilalţi (fie ei şefi, colegi, parteneri, etc.) să-ţi spună cine eşti tu? Doar tu ştii cine erai ieri şi cine eşti astăzi, doar tu cunoşti eforturile pe care le faci să devii mai bun, să te aliniezi la valorile în care crezi. Doar tu ştii care-ţi sunt visurile şi idealurile şi cît de mult îţi doreşti să le vezi împlinite.
Cînd reuşeşti să aduci din afară în interior măsura celui care eşti, poţi considera că ai cîştigat o primă bătălie cu ego-ul.

Atenţie! Nu înseamnă să nu-ţi mai pese de ce spun ceilalţi, pentru că prin oamenii de lîngă noi, ne împlinim şi ne dezvoltăm, ci este vorba despre cum interiorizăm ceea ce primim din afară. Nu ca pe nişte critici, ci ca pe lecţii de învăţat spre creşterea noastră.

O dată făcut primul pas, vor urma noi revelaţii.
Vei învăţa să te iubeşti şi să te apreciezi tu pe tine, în primul rînd.
Vei începe să acţionezi din iubire şi cu dorinţa de a face bine celorlalţi.
Vei începe să-i vezi pe ceilalţi ca pe colaboratori şi nu competitori.
Vei învăţa să nu mai evaluezi, să nu mai dai note, ci să fii înţelegător şi compasiv pentru că fiecare are demonii lui şi fiecare are de trecut prin procesul lui de înţelegere şi auto-vindecare.
Vei învăţa să nu te mai bagi în vieţile oamenilor, convins fiind că numai tu poţi să-i "ajuţi"
Dintr-o dată nu vei mai avea atît de multe certitudini şi asta nu te va mai face să te simţi nesigur, ci împăcat şi fericit.
Vei putea fi sincer cu tine, fără să simţi că ceva se rupe pe dinăuntrul tău, ci cu uşurinţă şi cu bucurie.

Eu încă descopăr frumuseţea vieţii pe care mi-a adus-o această eliberare. Cumva totul se schimbă, apar altfel de oameni în viaţa mea, trăiesc momente pline de bucurie şi de împlinire. Nu mă mai satur de trăit! Acesta este sentimentul.

Ştiu că nu întotdeauna voi reuşi să-mi domin egoul cu totul, dar numai faptul că am descoperit de unde îmi proveneau toate durerile şi supărările mă ajută să fiu conştientă şi să abordez în cu totul alt mod experienţele trăite.

Aşadar, renunţările pot fi dificile, dar rezultatul lor poate fi miraculos de-a dreptul. Aripile mele sunt puternice acum şi mă pot înălţa cît de sus aleg eu.

Lumină şi iubire!