joi, 27 martie 2014

Să-mi vând sufletul pentru bani?


Sursa foto: aici

De-o vreme încoace mă preocupă banii şi relaţia mea cu ei. Am citit undeva că e bine să-ţi clarifici relaţia cu banii, pentru că apoi totul devine cursiv şi vine de la sine.
Eu mereu am spus că nu muncesc pentru bani, că banii nu sunt un scop pentru mine. Cumva nici nu am suferit de pe urma lor - nici că am avut prea puţini, nici că am avut prea mulţi.
Recunosc că uneori mi-am dorit lucruri care se puteau cumpăra cu bani şi că am renunţat la ele. Dar dacă stau acum să mă gândesc la un astfel de lucru şi la cum am suferit că nu l-am avut, zău că nu-mi amintesc.
Şi tot gândindu-mă la bani şi la relaţia mea cu ei, am început să mă întreb de ce nu am râvnit la ei şi, mai mult decât atât, de ce m-am ferit mereu de discuţiile despre bani. Adică, eu sunt angajatul care nu cere măriri de salariu şi care nici nu se bucură în mod special (cum s-ar aştepta şefii) dacă acestea vin, sunt soţia care evită de fiecare dată discuţiile cu soţul în faţa tabelului cu finanţele familiei, am fost managerul care evita discuţiile despre salarii cu colegii până rămâneam fără scăpare. Mereu m-am ferit de bani, deşi ei au venit la mine într-o cantitate suficientă.
Şi ieri am avut o revelaţie - banii mi-au schimbat viaţa într-un mod în care nu mi-aş fi dorit să o facă.
Toată familia mea - surorile, fratele, mama au plecat peste mări şi ţări să facă bani. A mai rămas tata, dar şi el e îngrijorat de lipsa banilor pe care, totuşi, îi are.
Una dintre surorile mele a plecat de-acasă de la 17 ani să facă bani. A lipsit atât de mult din vieţile noastre, încât eu şi acum mă chinui să construiesc o relaţie cu ea. Simt că nu o cunosc suficient. Şi pe când să ne învăţăm din nou una cu alta, a plecat iar.
Celelalte au plecat pe rând şi acum am acelaşi sentiment că ne tot înstrăinăm una de alta. 
Apoi, mama. Mama mereu a fost îngrijorată din cauza banilor. Şi eu m-am tot uitat după ea cum pleacă în ţări străine să câştige mai mulţi bani. Şi de fiecare dată revenea şi "ameninţa" că nu mai pleacă şi de fiecare dată pleacă iar. 
Apoi copiii - copiii mei încep în sfârşit să aibă verişori. Şi m-am trezit cu sufletul plin de tristeţe: ce fel de verişori sunt aceia pe care îi vor vedea doar în poze, şi cu care când se vor întâlni cine ştie în ce limbi vor vorbi, şi pe care cine ştie când îi vor vedea? 
Mi se umple sufletul de tristeţe când mă uit la noi, surorile şi fratele cum povestim avizi pe tot felul de aplicaţii de comunicare şi cum visam în fiecare an: poate anul acesta de Crăciun o să reuşim să ne întâlnim toţi. Şi nici anul acesta nu ne vedem, nici la anul. Dar speranţa rămâne. Poate la nuntă la aia mică.
Cealaltă bunică a pruncilor mei e bonă la alţi copii - tot pentru bani.
Şi uite-aşa te trezeşti dintr-o dată singur printre străini - unii pentru că au ajuns acolo ca să câştige mai mulţi bani, şi alţii pentru că rămân aici uitându-se după ceilalţi.
Şi în tabloul acesta, eu ar trebui să mă împrietenesc cu banii... şi cum să nu am sentimentul că-mi vând sufletul unui scop care m-a sărăcit de familie, când se presupune că banii te îmbogăţesc?
Ce ironie tristă!
Fiecare face alegerile pe care consideră că le are de făcut la un moment dat, fiecare are drumul lui, nu judec pe nimeni pentru asta. Cum unii aleg să-şi caute norocul oriunde în lumea asta largă, eu am ales să-l caut aici, unde sunt acum. 
Suferinţa mea e legată de faptul că nevoia de bani face uneori ca alegerile să devină sacrificii. Şi nu pot să nu mă întreb dacă merită. 
Când eram mică, îmi doream ca, dacă va veni sfârşitul lumii, măcar să fim toţi în acelaşi loc şi să murim îmbrăţişaţi. Ca în filmele americane...
Acum înţeleg ce naivă eram ...şi eu, ca un copil.
Şi acum, tot ca un copil, îmi doresc ca banii să-şi piardă sensul pe lumea asta şi visez naiv la o lume cu familii reunite.
Cumva, dorul de-ai mei m-a ajutat să înţeleg de ce nu "iubesc" eu banii.
Nu ştiu dacă voi reuşi vreodată să mă împrietenesc cu banii. Mi-e frică uneori să-mi doresc mai mulţi pentru că mă tem să nu mă schimbe, să nu-mi fure sufletul. Mi-e teamă că voi uita să FIU. Mi-e teamă că mă vor pierde. 
Nu ştiu dacă la sfârşitul vieţii, pe patul de moarte îmi voi dori să spun că am făcut sau că am avut bani.
Sper să-mi limpezesc relaţia cu ei, cu banii, şi sper ca asta să nu mă coste prea multe suferinţe şi sper să ies mai înţeleaptă şi mai întreagă la sfârşitul procesului.

Până atunci îmi doresc mai mult să FIU, decât să AM!

Lumină şi iubire!