sâmbătă, 14 iulie 2012

Parcul etnografic Romulus Vuia



Îmi plac muzeele cu orice specific dar cel mai mult îmi plac cele etnografice, ale ţăranului român. De câte ori le vizitez e ca şi cum m-aş întoarce la bunicii mei în curte şi aş regăsi ba un plug odihnindu-se în aşteptarea momentului când va muşca cu poftă din ţarină tras de un cal puternic, ba un car lăsat la umbra merilor, numai bun să stai tolănit în el şi să dai forme norilor graşi şi albi ca zăpada ce trec grăbiţi mânaţi de vântul jucăuş de vară, sau un ham pentru cal pe care ţâncii abia aşteaptă să-l dea jos din cui, să-i ajute bunicului la înhămat şi s-o ia la drum pe câmpuri pe unde este "de treabă".
Am copilărit la ţară şi să vizitez un muzeu al ţăranului român e ca şi cum aş fi din nou copil.


Am fost şi la parcul etnografic din Cluj-Napoca. Cocoţat pe un vârf de deal şi întins pe 75 de hectare adăposteşte gospodării din zonele Cluj, Alba, Maramureş, Sibiu, Bistriţa-Năsăud, unele săseşti şi secuieşti, o biserică de lemn veche de peste 400 de ani deosebit de frumoasă.
  

De la intrare ni s-a părut cam trist şi părăginit, lăsat în uitare. Cred că era prea dimineaţă pe la 10 şi prea cald  ca să ne facă şi altă impresie. Am luat-o la pas pe uliţa cu pietriş, pe lângă livada de meri printre atelierele meşteşugăreşti - fierării, ţesătorii, mori de cereale.

Apoi au început să apară şi căsuţele mici, cochete, cu geamuri mititele de după care vreo bunică îşi aştepta nerăbdătoare nepoţii în vizită împletindu-şi singurătatea într-un ilic călduros de lână. 


Am întâlnit şi două doamne îngrjitoare ale locului care erau la cafea în casa olarului şi care ne-au recomandat parcul de copii pe care, dacă nu eşti atent, îl poţi rata pentru că este ascuns în livada cu meri, undeva mai jos în dreapta drumului principal.
Am fost impresionată, este foarte frumuşel cu leagăne şi căluţi din lemn frumos sculptate şi aranjate.

Tot acolo găsiţi un clopot şi o toacă - ciocănelele sunt atârnate într-un măr. Le puteţi încerca cu încredere!

După ce am bucurat-o şi pe Ilinca lăsând-o să se joace pe căluţii de lemn şi să zboare pe păsările frumos sculptate ne-am continuat drumul şi am ajuns în zona gospodăriilor mari cu casă, adăposturile de animale şi cele pentru grâne, fântâni şi jgheaburi pentru animale.


Nu ştiu cum se numeşte maşinăria din imagine, dar acasă la tataia îi ziceam "şişcă" şi am învârtit şi eu de multe ori roata aceea mare ca să tocăm porumb verde şi alte bunătăţuri pentru tainul vitelor - mereu îmi închipuiam că trebuie să fie o delicatesă pentru animale, de vreme ce era atâta trudă pentru prepararea acestuia, căci nu era lucru uşor.

Am pornit apoi pe uliţă în sus, pe lângă gardul frumos împletit care mi-a amintit de casa lui Creangă din Humuleşti, ne-am astâmpărat setea la o cişmea şi am vizitat apoi două gospodării - una dintr-o zonă în care activitatea principală era pomicultura şi alta dintr-o zonă viticolă. 
Domnul care ne deschidea casele ne-a explicat că încă mai sunt gospodării în curs de amenajare, că fac şi ei ce pot cu fondurile care sunt, că personalul e puţin pentru suprafaţa care este de acoperit şi de asta se poate întâmpla să nu vezi toate casele că nu are cine să ţi le deschidă.

Casa cu viţă de vie a fost ca o gură de aer proaspăt - era aşa de răcoroasă şi umbroasă că n-aş mai fi plecat de-acolo. 
E foarte inspirat faptul că aceste case sunt insoţite la propriu de obiectul activităţii lor - aici viţa de vie, la cealaltă - o livadă de meri, la o alta  o mică păşune şi un adăpost mare pentru animale. Pare totul atât de natural, încât aproape te aştepţi să prindă viaţă dintr-o dată şi să vezi apărând de după gard vreun gospodar pornit cu treabă prin sat.

Ne-am continuat drumul şi am ajuns la o bisericuţă minunată pe care ne-a prezentat-o un alt domn. A pornit şi el încetişor după noi şi pe drum ne-a cules mere verzi, dulci-acrişoare, cu gust de copilărie şi cu toată dieta noastră nu l-am putut refuza.
De-aici vizita noastră s-a însufleţit dintr-o dată şi s-a transformat într-o poveste frumoasă pe care domnul ghid (al cărui nume, din păcate, am uitat să-l aflăm) a îmbogăţit-o cu toată pasiunea şi dăruirea.
Biserica din sec XVII a fost resfinţită de curând şi se pot face acolo botezuri sau cununii. După ce ni s-au obişnuit ochii cu semi-întunericul din interior, am început să distingem pe pereţii de lemn scene biblice, capete încoronate sau ochi de sfinţi care ne priveau de dincolo de veacuri.

Am mai păpat câte un măr şi am fost să vedem şi biserica din Sălaj, de pe la 1600 care nu se deschide pentru că nu e foarte sigură. Este foarte frumoasă şi e cea mai veche dintre cele trei pe care le au aici.

Am fost apoi pe la saşi şi secui şi am trecut şi pe Valea Izei, în Maramureş.

În timpul acesta, domnul ghid ne-a povestit despre cuptoarele de lut în care gospodinele vremii coceau pâinea pe o săptămână sau plăcinte gustoase pe care aproape le-am văzut aburind şi le-am simţit parfumul în nări, ne-a povestit despre maiul care strivea bucuros porumbul din care mai apoi se făceau sarmale gustoase cu păsat, apoi despre războaiele de ţesut care nu mai conteneau din treabă sub mâinile harnice ale fetelor, despre lăzile de zestre care erau aproape sacre, despre paharele de sticlă uşoare ca un fulg făcute de meşteşugarii vremii, despre oglinzile făcute cu foiţă de argint în care s-a oglindit vreodată vreun chip de fată mare cu cozi împletite frumos şi despre multe şi plăcute alte lucruri ne-a mai povestit domnul ghid.

A fost tare frumos şi-i mulţumim pentru dăruirea cu care-şi face treaba.

Ne-am luat la revedere şi am pornit spre ieşire, dar nu înainte de a trece şi pe la "dugeană" - locul unde se încingeau horele satului şi unde se petrecea în zilele de sărbătoare.









































Am mai făcut o poză, am trecut pe lângă casa rotarului şi ne-am întors în oraşul zilelor noastre.





















A fost o vizită plăcută, a meritat să urcăm dealul până acolo şi dacă vă nimeriţi vreodată în zonă, nu ezitaţi să treceţi poarta Parcului etnografic "Romulus Vuia" din Cluj-Napoca.